newsletter rss
Reevolutie – putin altfel
valoare
Prima metodă prin care estimezi inteligenţa unui conducător este aceea de a vedea ce fel de oameni îl înconjoară - Niccolo Machiavelii
Inscrie-te Login

1500 de kilometri pentru Sarmizegetusa

August 28th, 2014 | Categorii: Blog, Home items | adrian | Comenteaza

Este al treilea an în care plecăm cu copiii prin țară (în altă parte decât la Marea Neagră la care am renunțat de câțiva ani). Acum doi ani am fost o săptămână prin zona mănăstirilor din Moldova, am stat la o pensiune la 2 km de Agapia și 4 de Văratec iar anul trecut am fost la Sighișoara și Sibiu. Din timp în timp mai mergem spre Sinaia și Brașov dar astea sunt excursii de o zi.

Anul ăsta am ales zona Sarmizegetusa, am căutat destul de mult o pensiune și a fost o mică provocare să rezervăm ceva cu doar două săptămâni înainte de a ajunge. Am ales Pensiunea Iris unde am făcut prima dată experimentul de a sta în două camere separate, copii într-o cameră și eu cu Andreea într-o altă cameră.

Am decis că vrem să stăm o săptămână așa că am căutat pe internet care ar fi obiectivele:

  • Sarmizegetusa Ulpia Traiana;
  • Sarmizegetusa Regia;
  • Castelul Corvinilor;
  • Mănăstirea Prislop;
  • Rezervația de zimbri Hațeg;
  • și odihnă cât mai multă.

Drumul cel mai simplu a părut București – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu – Hațeg. Am făcut cu o oră mai mult decât ne propusesem (7 ore în loc de 6). Drumul până la Sebeș îl cunoșteam din februrarie când am mai trecut prin zonă cu mașina, noutate absolută o reprezenta zona dintre Simeria și Hațeg. Prima constatare: DN – 68 este un drum foarte bun și bine semnalizat. A doua constatare: multă sărăcie pentru o zonă cu un potențial imens. Era prima dată când ajungem în acea zonă și m-a surprins neplăcut orașul Hațeg care, deși cu un mare potențial turistic, nu diferă cu nimic de …. Slobozia, să zicem.

Am ajuns la Pensiunea Iris după ce am făcut dreapta pe un drum comunal sau județean spre Râu de Mori. Sate sărăcăcioase, multă delăsare și semne de lene cronică pe marginea drumului și în curțile oamenilor. Minunea a venit după ce am trecut de aceste sate, un drum senzațional de câțiva kilometri și presărat cu câteva gropi până la pensiune. Nimic spectaculos la pensiune, o curte frumoasă cu câteva zone pentru copii, o sală de mese în care mirosea a fum de țigară pentru că acolo este un restaurant pentru fumători (cum bine ne anunță cel mai mare afiș de la bar). Mă așteptam la ceva mai mult de la camere dar, într-un final, prețul a fost cel corect, 80 de lei camera/noapte pentru mai mult de 4 nopți, în total 960 de lei pentru două camere timp de 6 nopți, fără mic dejun. Restaurantul nu arăta grozav dar nici rău, este totuși sub cele 3 margarate pe care le reclamă. Cele două femei care au fost „de tură” în săptămâna în care am stat acolo au fost ok, nu debordau de bucurie dar nici nu aș avea să le reproșez ceva, e clar că au nevoie să învețe câte ceva despre turismul de calitate. Mâncarea a fost tipic românească, ciorba de fasole și păstrăvul au fost peste ce se mănâncă la multe restaurante din București. A existat flexibilitate la micul dejun doar că nu prea existau variante, ouă, lapte, mezeluri, cereale (doar de două feluri, cele mai ieftine mărci Metro) dar primeam exact ce ceream și plăteam ca atare. Nu am avut acces la internet iar convorbirile telefonice erau o adevărată provocare (semnal are doar Orange). Nu m-aș putea, totuși, plânge de acest lucru. Am avut primele zile din ultimii câțiva ani în care nu mi-am verificat e-mailul.

Primul drum l-am făcut la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Imediat după intrare în localitate, pe stânga cum te duci spre Caransebeș, se vede situl. Primele lucruri văzute: o parcare neîncăpătoare, niște barăci din lemn ca cele de pe marginea drumului și destul de multă lume. Anunțuri cu oferta de gogoși și virsli. Am avut însă o supriză plăcută odată ce am intrat în sit. Totul este impresionant, dacă faci un exercițiu de imaginație îți poți da seama ce au reușit romanii să construiască în câțiva ani. Câteva hectare de ruine impresionante. În mod clar, romanii nu au fost strămoșii noștri, erau prea bine organizați și prea eficienți. Copiii au fost în extaz, le-a plăcut foarte mult și nu numai lor. Recomand oricui cel puțin o vizită la Sarmizegetusa Ulpia Traiana. A, și un amănunt deloc de neglijat, există toalete foarte civilizate și apă pentru spălat mâinile (deși mulți ratau pedala care trebuia apăsată pentru a face apa să curgă).

Următoarea vizită a fost la Mânăstirea Prislop. Am aflat că trebuia să luăm flori de pe drum, nimeni nu a știut să-mi explice de ce așa că n-am luat. Drumul a fost îngrozitor, am apucat în spatele unui autocar care n-avea loc de celelalte mașini pe niște serpentine destul de grele, un coșmar. Am avut însă inspirația să parchez mașina la ceva distanță de mânăstire, am fost martorul unor scene tipice pentru șoferul român prost care vrea să intre cu mașina în casă, dacă s-ar putea. Sute de mașini, nu exagerez, sute de mașini blocate pe o distanță de 200 – 300 de metri și pe un sens și pe celălalt. Era ciudat să văd așa ceva pentru că nu mă așteptam ca într-o zi de luni să fie atâtea mașini. L-am întrebat pe un jandarm de ce nu cheamă un polițist să-l ajute iar răspunsul, fără nicio legătură cu întrebarea, a fost că așa e în fiecare zi. Mă așteptam la liniște și pace în interiorul mânăstirii, cum descoperisem în Moldova unde ne-a plăcut foarte mult la mânăstiri. N-a fost deloc așa, mii de oameni (se spune că ar fi aproape 10.000 în fiecare zi) stăteau la rând să ajungă la mormântul lui Arsenie Boca. Noi n-am stat, am mai petrecut o vreme prin curtea mânăstirii și ne-am întors la mașină. La drumul de întoarcere (pe jos) am descoperit că unii dintre cei blocați nu ajunseseră la mânăstire, încă. Concluzia: nu mi-a plăcut la Mânăstirea Prislop, aș putea să detaliez pe 20 de pagini de ce și ce senzație mi-au produs cei mai mulți oameni care erau acolo. Nu recomand vizita asta decât dacă ai nervi de oțel sau ești pătruns foarte, dar foarte adânc, de spiritul lui Arsenie Boca (orice ar însemna asta).

Invariabil eram legați de orașul Hațeg pentru că am fost nevoiți să mâncăm un prânz acolo dar și pentru diverse cumpărături pentru masa de seară. Nimic de amintit. Primarul de acolo este un incompetent, asta-i clar, nici nu mă obosesc să aflu cine este și de la ce partid este.

Următoarea destinație pe lista noastră: Castelul Corvinilor. Drumul până la Hunedoara – la dus, a fost un amestec de senzații tari, unele neplăcute, cu uimirea descoperirii unor locuri și drumuri fascinante asta pentru că, din Hațeg, GPS-ul ne-a ghidat pe un drum județean sau ceva de genul ăsta (687A). De amintit că pe o pajiște erau întinși la bronzat doi oameni de peste 50 de ani, ea era imensă, cred că avea 150 de kilograme dar n-avea sutien … J. Intrarea în Hunedoara a fost una de care o să ne aducem aminte mult timp, casele țigănești înșirate pe un kilometru, de-o parte și e alta a drumului, creează un spectacol țipător de culoare. E de apreciat tehnica folosirii tablei pentru diverse ornamente la acoperiș. Copiii era foarte interesați de casele astea, capete de lei, căluți de marmură sau ce dracului era chestia aia albă din care erau făcute micile statui care tronau la poartă, toate turnulețele alea tip sorcovă din tablă, recunosc că îți rămân în minte. Mie mi-a plăcut că există o asemenea zonă, păcat că stilul ăsta nu se rezumă doar la casele tigănești ci a trecut și în arhitectura caselor românilor. La țigani are haz, la noi arată ca un căcat pansat.

Există marcaje clare către Castelul Corvinilor, dar sărăcia și zidurile prăbușite din zonă creează o atmosferă grea care te pregătește pentru camerele de tortură aflate la intrarea în castel. Există o aplicație ok pentru a putea afla detalii despre castel. Îi pot înțelege pe străinii cărora România li se pare specială, cu greu găsești în Europa o asemenea amestecătură de organizare stupidă, un castel medieval în care riști să te accidentezi grav dacă nu ești atent (deci senzații tari ca cele de la anul 1500) și senzația că timpul a stat în loc (principalul ingredient care îmi place teribil și mă enervează în același timp cumplit). Castelul este de vizitat, este impresionant prin faptul că te simți chiar ca la 1500 doar că ruinele moderne dimprejur scad plăcerea de a călători în timp. Recomand tuturor să vadă castelul, mai ales oltenilor și moldovenilor care nu au în zonele lor altceva decât niște mânăstiri (foarte frumoase, dar insuficiente pentru un popor mult prea lăudăros pentru cât de puțin a construit).

Nu pot trece peste vizita de la Hunedoara fără să nu laud Restaurantul Bulevard. Este musai să mâncați acolo, măcar supele zilei, deși și celelalte mâncăruri sunt peste mâncărurile unor restaurante cu pretenții din București iar prețurile sunt foarte bune.

A urmat Sarmizegetusa Regia. Este un loc de poveste și unul din care cred că ne tragem noi seva ca popor, asta este cât se poate de evident. Drumul până acolo este o epopee, nu pentru că n-ar fi marcat, este foarte bine indicat, ci pentru că sunt peste 15 km de drum neasfaltat. În Hunedoara sau Hațeg îi recunoști imediat pe cei care au fost la Sarmizegetusa Regia după mașinile pline de praf. Peisajul este impresionant iar odată ce ajungi la ruine nu ai cum să nu fi pătruns de ceva special. Eu nu cred poveștile despre dacii care erau un popor special, cred că dacii erau exact cum suntem noi acum, incapabili să explice în cuvinte ceea ce li s-a întâmplat, 98% din ceea ce știm despre daci se bazează pe presupunerile unor „experți”. În mod normal, un român ar trebui să viziteze cel puțin o dată Sarmizegetusa Regia, acolo suntem „acasă”, lucruri care par de neînțeles pentru un străin au sens pentru un român. Eu m-am simțit acolo ca unul de-al casei deși mi-ar fi plăcut să mă simt așa la Ulpia Traiana. Dacă cineva nu are genul ăsta de emoții, atunci merită o vizită fie și doar pentru o frumusețe unică. M-aș mai întoarce acolo oricând dar nu o fac cu relaxare ci cu apăsarea faptului că avem de luptat cu tot ce au pătimit și dacii, de la lipsa înțelegerii importanței izvoarelor scrise până la trădarea atât de prezentă și astăzi.

Pe drumul de întoarcere de la Sarmizegetusa am făcut un lucru absolut stupid care m-am marcat pentru că mi-am pus familia în pericol, am trecut peste calea ferată deși deja erau semnalele acustice și luminoase în funcțiune. Aș putea să explic de ce, dar ar părea că-mi caut scuze. Ideea este că și acum mă gândesc cu groază ce prostie am făcut și asta mi-a stricat puțin plăcerea de a fi fost la Sarmizegetusa Regia.

A urmat o zi de relaxare în care am urcat pe un drum forestier împreună cu copiii, au fost câteva ore minunate în care copiii tot vroiau să urce deși la început nu prea le plăcuse ideea.

După ce am cam epuizat toate lucrurile mai cunoscute am decis să ne ducem și la Rezervația de zimbri Hațeg. Nu prea am ce să spun mare lucru, am văzut locul în care stăteau zimbrii. Mizeria era la ea acasă în jurul unei mese din zonă. Recomand această rezervație doar pentru marii iubitori de animale (atenție, iubitorii de animale nu iubitorii de câini, e o mare diferență).

De la Rezervația de zimbri am mai făcut un drum până la Hunedoara pentru a mânca la Restaurantul Bulevard. La întoarcere am hotărât să mergem cu mașina până la barajul Gura Apei Retezat. Drumul până acolo este o provocare și pentru un 4×4 așa încât au fost momente în care mă gândeam că mai bine nu am fi luat decizia asta. Sus, însă, toată părerea de rău s-a risipit. Recomand drumul până la baraj și am văzut că sunt variante și pentru cei care vor să pescuiască. Atenție la drum și la stânci!

Sâmbătă dimineața am plecat de la pensiune, mă felicit pentru alegerea zilelor de plecare și întoarcere. După ce am mâncat la restaurantul Max în Sibiu am pornit pe Valea Oltului, au fost momente în care eram singur pe drum, nu vedeam nicio mașină nici în față nici în spate. Pe Dealul Negru am avut șansa să trecem foarte repede în zona în care a fost o alunecare de teren (cam la 15 km de Vâlcea). Pe sensul opus coada avea cel puțin 5 km.

Mi-a plăcut mult săptămâna asta de concediu. Pentru cei care vor doi sau mai mulți copii, sfatul meu este să încerce să aibe copii de vârste apropiate, este minunat să poți face aceleași lucruri cu amândoi copiii. Data viitoare mergem în Deltă.

Comenteaza