newsletter rss
Reevolutie – putin altfel
valoare
Prima metodă prin care estimezi inteligenţa unui conducător este aceea de a vedea ce fel de oameni îl înconjoară - Niccolo Machiavelii
Inscrie-te Login

Când Veneția se transformă

November 11th, 2014 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

Noiembrie, ploaie, străduțe înguste de Veneția și o mică provocare cu găsirea hotelului. Totul părea rețeta sigură pentru 3 zile grele, împreună cu copiii, la Veneția. Căutat cizme de cauciuc, cumpărat pelerine de ploaie, pierdut ghidul cu Italia, pierdut harta către hotel, Ioana nu vrea să poarte pelerina. Suntem uzi complet la picioare, schimbăm șosete și încălțări la baza podului Rialto. Miros de pește de la Mercato Rialto, vizită la Palatul Dogilor, cină la Pane Vino. Copiii încântați, noi obosiți și fericiți.

Ziua a doua, se anunță inundații în Piața San Marco așa că suntem echipați corespunzător cu cizmele de cauciuc. Cu o zi înainte cel care ne vânduse cizmele de copii, venețian sadea, îmi spusese că afacerile merg mai greu acum pentru că nu mai e sezon. Nu mai e sezon pe dracu, stăzile sunt pline, alea principale. Podul Rialto mustește de lume care se minunează să vadă apa intrată în magazine. Un vuiet permanent îmi sună în cap, se aud vocile turistilor și, din când în când, strigătele celor care cară marfă și care te anunță că trebuie să te dai la o parte ca să treacă ei cu cărucioarele lor cu roți mici în față ca să le ușureze urcatul scărilor. O fracțiune de secundă am avut senzația de secol XV, parcă cei din jur erau îmbrăcați altfel, o nebunie, văd magazine care vând mirodenii, matăsuri sau bijuterii înșirate spre interiorul podului Rialto. Minunat sentimentul că nu mai ești într-un oraș turistic ci că privești printr-o ușă larg deschisă viața din Veneția de acum 500 de ani. Câțiva oameni îmbrăcați mai dichisit mergând cu mâinile la spate, cei care cară marfa pe cărucioare au haine rupte pe ei, li se văd mușchii încordați de la strânsoarea betelor de care trag cărucioarele. Negustori privind amabili potențialii clienți și exagerat de serviabili în fața celor îmbrăcați bine. Cerșători și copii alergând în jurul tuturor. În zare văd puhoi de oameni venind spre mine, podul geme sub greutatea situației iar imaginile încep să se suprapună, apar din ce în ce mai mulți oameni cu niște apărători înalte pentru pantofi. Am revenit în zilele noastre. Andrei mă trage de mână și-mi spune: Tati, e o zarvă mare aici. Știu că și el a văzut ce am văzut și eu și mă bucur că am trăit amândoi aceeași senzație. M-am îndrăgostit iremediabil și de Veneția după ce m-am abandonat în fața Parisului și Romei. Ajungem la vapor după uluiala să vedem San Marco sub ape la propriu. Ne suim pentru Ca Rezzonico și așteptăm cuminți să treacă cele 15 minute pe care le estimase vânzătoarea de cartele. Se văd furtune care scot apa din casele care nu au acele uși etanșe de 40 de cm de la intrare. O expoziție cu niște modele după niște presupuse invenții ale lui Leonardo DaVinci, hotărâm că nu merită banii și intrăm la Ca Rezzonico. Câteva lucruri minunate. Pinacoteca de la ultimul etaj este banală și cu doar 3-4 tablouri care să atragă atenția. Copiii remarcă „pufoșenia” din picturile din secolul XVI și XVII, suntem de acord și rămânem la ideea că nu prea ne place stilul. Andrei este fascinat de fiecare tablou care are cranii, Ioana este încântată de dormitor. Camera cu specific asiatic mi-a plăcut cel mai mult. Plecăm. Ne mai distrăm mergând pe străzi pline de apă. Cizmele de cauciuc de 15 euro perechea își fac datoria. Hotărâm să mergem pe insula Murano, luăm vaporul, drumul de la San Marco până pe insulă durează destul de mult. Vedem o demonstrație senzațională cu un sticlar care face un căluț de sticlă într-un minut. Ne-am făcut poze cu el. Înapoi ajungem mai repede, coborâm dintr-un vapor supraaglomerat la gară, mergem spre Rialto din nou. Am învățat drumul deja, lucrurile par mult mai simple, am ajuns să îi spun unei rusoaice cum să ajungă la gară. Mâncarea de la un restaurant la care servește un moldovean nu este prea bună.

A treia zi apa este mai mare, ne plimbăm mult, mă minunez cât de mult rezistă copiii, și la Roma au mers cel puțin 10 km în fiecare zi și nu s-au plâns deloc. Găsim ghidul la magazinul de la care am cumpărat ceva cu două zile înainte. Descoperim și o altă Veneție, cu străzi la nici 30 de metri de zarva turistică dar pe care este o liniște desăvârșită. Andreea face poze cu telefonul, ca de fiecare dată când dăm peste oaze de liniște înconjurate de case cu flori la fereastre. Copiii ne spun că le place foarte mult Veneția. Descoperim că terasa hotelului este vis-a-viz de Ca’ d’Oro. Petrecem jumătate de oră în care copiii reușesc să o deranjeze pe o femeie care citea și să schimbăm zâmbete amabile cu un desenator care împărțea peisajul cu noi. Copiii mai vor la Veneția, și noi.

Comenteaza