newsletter rss
Reevolutie – putin altfel
valoare
Prima metodă prin care estimezi inteligenţa unui conducător este aceea de a vedea ce fel de oameni îl înconjoară - Niccolo Machiavelii
Inscrie-te Login

Uncategorized

De ce n-am fost în stradă …

February 6th, 2017 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

Pe 29 ianuarie mi-am rupt piciorul (stâng, o fi fost vreun semn … :-) ) așa că am o scuză foarte bună în fața celor care mai au puțin și te linșează dacă aud că n-ai fost în Piața Victoriei. Deci, pentru cei care susțin democrația, dar te-ar juca în picioare dacă nu faci ca ei, sunt blocat până, cel mai devreme, pe 28 februarie, am piciorul rupt. Sper că am scăpat de “judecata” lor.

Pentru ceilalți: pe la finalul lui 2016 am realizat că mare parte din starea de nervi pe care o avem era cauzată de știrile politice, de faptul că PSD a câștigat atât de clar, de cât de puține au reușit într-un an tehocrații (practic, impactul măsurilor lor este infim, nimic care să schimbe iremediabil măcar niște lucruri, la Sănătate s-a zbătut băiatul ăla, care mi-a plăcut mult, dar nu i-a ieșit cine știe ce, la Învățământ Mircea Dumitru a reușit contraperformanța să-i talibanizeze și mai mult pe incapabilii din sistem iar Ghinea, de la Fonduri, a făcut doar o gură mare și cam atât, ghidurile au rămas la fel de proaste ca pe vremea lui Ponta, la finanțări nu s-a băgat mai nimeni, pentru că totul este făcut în așa fel încât să fim siguri că suflăm și în iaurt, nu există opțiunea eșecului în proiecte ca și când, în lumea asta, ce se finanțează are automat și succes), în fine, una peste alta, nimic spectaculos nici la guvernul Cioloș. Așadar, eram nervos din cauza evenimentelor din țară. Patriotismul mi l-am pierdut de mult, bucată cu bucată, pe stradă, în interacțiunea cu vecinii, cu părinții de la școală, cu oamenii obișnuiți de la țară sau de la oraș, în interacțiunile pe care le-am avut cu „vedete” autohtone care scriu șugubăț prin gazetele naționale, în interacțiunea cu luptătorii ONG-iști care fac pe naivii când sunt prinși cu mâța în sac sau din cauza postărilor pe Facebook ale celor care dețin adevăruri absolute. Așadar, nu sunt un patriot, nu mă identific absolut deloc cu România și cu ceea ce reprezintă ea.

Așadar, motivul număru’ 1: nu sunt patriot.

Un alt motiv este o analiză mai aprofundată a ce înseamnă omul politic român și politica, în România, ca meserie. Un primar, un parlamentar sau chiar Primul Ministru au niște salarii care l-ar face să izbucnească în râs pe orice manager de la o multinațională. Politica trebuie să fie o meserie în care se câștigă bine din exercitarea ei și nu din matrapazlâcurile pe care le face un politician. În România vrem politicieni cinstiți și foarte competenți pe care să-i plătim cu niște salarii de mizerie, cu alte cuvinte niște semi-sfinți care să se sacrifice pentru România. Nu cunosc niciun om politic pentru că niciunul dintre cei pe care îi cunosc nu au intrat în politică, nu-și permit financiar să reziste pe poziții prost plătite, dar au pretenția de la cei care „ne conduc” să facă eforturi. Așa cum arată politica din România, nu poate aduna decât hoți ordinari sau proști, cei câțiva naivi au un impact minor (sunt câțiva dar li se citește naivitatea pe chip).

Așadar, motivul număru’ 2: sistemul politic este defect și a manifesta pentru orice altceva în afară de reforma sistemului politic este o pierdere de vreme.

În viața de zi cu zi m-am „lovit” de cei care, altfel, se bat cu pumnul în piept că se duc în piață. Experiența mea cu acești oameni este, în majoritatea covârșitoare a cazurilor, una neplăcută din punctul de vedere al civilizației (după standardele occidentale). Nu există responsabilitatea dincolo de pragul casei, nu există responsabilitate față de copii (sunt lăsați la TV la toate tâmpeniile, sunt cărați ca niște saci de cartofi în mașini, sunt lăsați, fără nicio urmă de regret, la orele de religie, sunt lăsați să navigheze pe internet pe oriunde nimeresc, fără un control minim, sunt mai puțin importanți decât sarcinile de serviciu, etc.). Acești oameni, care au făcut o figură frumoasă cu luminițele aprinse în Piața Victoriei, sunt mai evoluați decât populația de la țară, dar sunt departe de rigoarea civilizației vestice care te obligă ca în fiecare zi să fi responsabil nu doar o dată la 25 de ani. Oamenii din piață sunt ca o echipă de fotbal care câștigă Liga I și-și imaginează că este suficient cât să fie luați în seamă iar când scot capul în Europa îi bat toți pe unde-i nimeresc. Și mai e ceva, o lipsă îngrozitoare de curaj, în piață s-a mers ca la spectacol, a fost fun, până duminică se vor stinge, ne vom bate pe burtă că putem să ieșim cu sutele de mii în piață și cam aia este, s-a terminat, nu vom face nimic în plus pentru că ne e frică să luăm decizii, ne e frică de eșec și de risc, preferăm să funcționăm în interiorul acelorași ziduri fără să avem curaj să spargem vreunul. Ne întoarcem la metehnele noastre zi cu zi pentru că, nu-i așa, ne-am făcut datoria de cetățeni, vom ocupa din nou trotuarele cu mașinile noastre care reprezintă cea mai mare realizare materială, vom lăsa iarăși copiii în grija școlii (pentru că, nu-i așa, educația o face școala că doar plătim taxe), ne vom agita iarăși pe Facebook și cam atât.

Așadar, motivul număru’ 3: oamenii din piață nu vor schimba nimic la ei, nu vor face niciun efort să schimbe ceva ca și când, tot răul țară se datorează, exclusiv, politicienilor.

Apoi, nu-mi place înregimentarea, acolo unde există prea multă lume există riscul să nu mai privești obiectiv lucrurile, faci ce face galeria, strigi ce strigă galeria, nu poți avea o opinie pentru că, văzând atât de mulți în jurul tău că fac altfel decât crezi tu începi să crezi că greșești și nu mai ai încredere în propria judecată.

Așadar, motivul număru’ 4: Nu sunt înregimentabil, nu-mi plac grupurile foarte mari pentru că nu au capacitatea să vadă clar și obiectiv întreaga situație, se lasă duse de val, se comportă ca un elefant într-un magazin de porțelanuri.

Dar, ca să nu stârnesc „teroriștii” de facebook nu mi-am mai dat cu părerea de aproape două luni și nici nu o să mă mai agit, nu mai am energie pentru așa ceva și nici nu mă mai interesează. Oricum, am piciorul rupt și nu pot merge așa că d-aia n-am fost în piață.

Temele și biciclete prin oraș

November 25th, 2016 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

Ministrul învățământului lovește din nou: temele. O să dea: “un ordin în care reglementăm câte ore trebuie să lucreze acasă un elev pentru teme.” Excelent! Asta voiam să aud, că dă ministru un ordin și gata, s-au rezolvat problemele.

Oamenii ăștia trăiesc cu capul în nori, nu mă interesează că-l cheamă Mircea Dumitru și că îl ridică toți în slăvi, foarte bine, înțeleg că este un filosof de calitate dar ca ministru nu face decât să dea rateu după rateu.

După concursul pentru ocuparea postului de directori în școli care, practic, a rigidizat și mai mult poziția celor care erau deja directori, acum vine cu aberația numită: reglementarea orelor de teme.

E ca și când ai da un ordin ca lumea să meargă prin oraș cu bicicleta dar tu nu ai piste de biciclete, pe stradă e plin de mașini dar tu dai un ordin să se meargă cu bicicletele. Așa-i că toată lumea o să meargă cu bicicleta? Ăăăăăă, nope! De ce? Pentru că nu se poate, pentru că nu ai pregătit șoseaua pentru bicicliști, pentru că n-ai făcut educația șoferilor care nu sunt obișnuiți cu bicicliști pe stradă și pentru că n-ai făcut educația bicicliștilor. Nu e suficient un ordin.

Dacă voiau să-i “salveze” pe copii ar fi trebuit să facă multe alte lucruri dar obligatoriu astea:

să fie maxim 20 de copii în clasă;

să ai învățători super-instruiți (mulți sunt rămași în urmă complet);

să ai școli adaptabile la orice noutate care ajută procesul educațional, la țară se scrie cu cretă pe tablă și stau să cadă tavanele în capul copiilor;

să scoți orele inutile (religia, de exemplu, ce caută la clasa 0 și la ciclul primar?);

să faci educație părinților, eu sunt șocat de ce văd la ședințe cum umblă foile cu notele tuturor copiilor din mână în mână ca să: “vedem și noi ce face ceilalți” sau că învățătoarea, care nu știe niște reguli banale de limba română, este apărată pentru că, și aici îi citez pe părinți, “este drăguță”.

I-aș pune pe toți ăștia care vor să dea un ordin să stea cu 30 de copii pentru două luni și să facă programa de matematică de clasa a V-a (pe aia o știu și cu aia mă “lupt” eu) și după aia să dea un ordin cu ce-or vrea ei.

Dar o scară de bloc ați avut vreodată în grijă?

October 9th, 2016 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

Geme Facebook-ul de apeluri la semnături, fie de la USR, fie de la independenți. Am semnat pe unde m-au prins, i-am încurajat și pe alții să o facă. Dintr-o dată vrem o clasă politică nouă, „să vină domnule alții noi, cinstiți și cu poftă de făcut lucruri”. Corect, doar că am și eu o întrebare pentru toți cei care ar urma să ne conducă în locul leprelor de acum: „Ați avut grijă măcar de o scară de bloc?”.

Eu aș face un experiment, m-aș duce în blocul în care locuiește Nicușor Dan (înțeleg că stă într-un apartament dintr-un bloc prin Militari) să văd cam cum arată scara lui, cutiile poștale, liftul, ghena, subsolul, scara în general, ce zic vecinii despre el. Aș vrea să văd unde locuiesc toți cei care vor să intre în politică, să văd ce au făcut ei în microuniversul lor. Alde Lenuța sau Dragnea știm pe unde-și aștern capul pe pernă, fie într-un complex de fițe sau la vila de neam prost. Deci, în ce-i privește pe nesimțiții ăștia care au fost până acum în politică știm, după situația locativă, cam ce le poate pielea. Tot așa vom ști și despre ăștia noi cam ce vor putea face. Veți spune că exagerez dar nu e deloc așa.

Prin vara lui 2011 m-am trezit cu biata doamna Chiceag, vecina de deasupra, că-mi spune: „Domnu’ Călin, nu vreți să fiți președintele blocului? Ultimii trei președinți au murit destul de repede.” M-am gândit că poate mă urăște. Scuza ei era că asociația avea 3000 de lei la CEC și nu-i pot scoate fără semnătura unui președinte. Am refuzat-o prima dată doar că, după ce m-am gândit mai bine, mi-am dat seama că era șansa mea să rezolv problema de la centrala blocului care-mi dăduse bătăi de cap pentru că iarna nu avea apă caldă și căldură în același timp, erau ori una, ori alta. Noroc că la o săptămână s-a rugat din nou de mine, i-am zis că sunt interesat. Nu știam legea, nu știam procedura așa că mi-a explicat planul, ea o să mă propună și o să vorbească ea cu vecinii pe care-i cunoaște să mă voteze. Fuck, deci trebuie să trec printr-un proces de vot? Ce căcat, eu abia dacă deschid gura să le spun vecinilor un bună ziua (nu am fost prieten niciodată cu vecinii, de regulă m-am certat cu ei, o să revin cu povestea lui Maxi altă dată). Nu mai puteam să dau înapoi, ochii femeii sclipeau când îmi vorbea de cei 3000 de lei care aveau să revină în mâinile asociației. A venit momentul votului, Blaga Vasile e un mic copil pe lângă madam Chiceag. Păi am fost singurul candidat și m-am ales cu unanimitate. Toată lumea știa că în curând o să ne luăm cei 3000 de lei iar eu eram în joc de glezne să mă bag în seamă cu centrala, să văd de ce plătesc 1000 de lei la întreținere dar duș canci, făceam doar când erau caloriferele reci.

Am chemat un inginer recomandat de cineva apropiat și așa l-am cunoscut pe domnul Vartan, un om trecut de 50 de ani,  scud, cu barbă și care trăgea permanent dintr-o țigară. Am coborât cu el la centrală, s-a uitat, a cercetat și a concluzionat: „aici este o țigănie”. Așa a zis, pe cuvânt, îl citez. După aia timp de un sfert de oră mi-a explicat ce înseamnă traseele, că noi n-avem vană cu trei căi, că avem același traseu și la apă caldă și la căldură, că avem o centrală prea mică pentru 26 de apartamente și că n-avem ce face. „Cum adică n-avem ce face?” îl întreb. „Păi domnule Călin, trebuie să băgați minim 20.000 de lei să rezolvați problema, vă trebuie încă o centrală pentru apa caldă.” „Păi strângem bani și o facem.” Mi-a zâmbit îngăduitor. M-a întrebat cum am ajuns președinte. I-am explicat. Mi-a zâmbit din nou. „Sunteți optimist, n-o să dea nimeni bani după ce au dat acum un an jumătate să pună mizeria asta.” Ca să scurtez povestea, a avut dreptate, când i-am spus d-nei administrator (o femeie la peste 70 de ani care nu locuia în bloc) că trebuie să reparăm era să o omor pe femeie care avea deja palpitații la inimă. Nici n-a vrut să audă.

Aș putea să scriu o carte despre experiența asta dar, ca să scurtez, am plătit din buzunarul meu centrala cea nouă urmând să recuperez banii în timp (adică să nu mai plătesc întreținerea până acoperim costurile). A durat doi ani până s-au acoperit. Ei bine, după reparație ne-am trezit cu căldură și cu apă caldă plus că, brusc, întreținerea a scăzut cu 15%. În bloc s-a dus vestea că am plătit eu. Am fost tras deoparte și am fost întrebat foarte bănuitor: „Cu ce scop ați făcut treaba asta?”. Întrebarea mi s-a părut atât de cretină că nici n-am răspuns. După toate astea a venit schimbatul porții (cea veche era o ruptură), am plătit actele pentru Asociația de Proprietari (să fim înregistrați la tribunal ca să putem depune dosar de reabilitare termică), am schimbat cutiile poștale, am zugrăvit scara, am montat camere video, am „gonit” din scară firma PolsSecurity pentru că intrau câte 200 de oameni pe săptămână în bloc (firma asta avea sediul la noi pe scară) iar unii dintre ei erau niște dubioși, am reparat la terasă zona în care existau infiltrații, am schimbat interfonul, etc. Una peste alta, am rămas cu o „gaură” de 4000 de lei din banii proprii. La final m-am ales cu diverse acuzații. A fost o experiență incredibilă pentru că m-am contrat cu mare majoritate a vecinilor dar am descoperit o femeie extraordinară care locuia la noi în bloc, mare doamnă: Ileana Iordache Străinu. Nici cele mai cretinoide acuzații nu au putut contrabalansa șansa de a cunoaște un om minunat așa cum este d-na Iordache. O femeie în fața căreia mă înclin.

În 2015 m-am mutat în alt bloc unde am luat-o de la cap, m-am bătut cu ApaNova (și aparent am câștigat), cu șobolanii, cu nesimțiți care parcau de nu puteam să ies din curte. Dar am făcut asta fără să fiu președinte. De data asta nu am pus bani singur, mai e un vecin care a pus chiar mai mulți bani când a văzut că lucrurile se mișcă. Ne-am ales, din nou, cu acuzația de furt deși nimeni nu a întrebat vreodată din ce bani s-au făcut toate lucrurile de la bloc în situația în care nu a apărut, timp de un an, niciun cost la întreținere.

De ce povestesc toate astea? Pentru că am văzut ce înseamnă să te apuci să faci lucruri, trebuie să ai o toleranță la prostia celor din jur incredibil de mare (eu nu o am și îmi este, încă, foarte greu să gestionez relația cu proștii), trebuie să înțelegi cum funcționează lucrurile (pot să dau sfaturi despre cum trebuie să funcționeze o centrală termică de bloc, am furat meserie), trebuie să ai oameni de încredere atunci când le ceri sfatul, nu trebuie să aștepți recunoaștere, trebuie să ai idei și să vezi cum merg lucrurile iar în România trebuie să ai bani puși la ciorap ca să te înhami la ceva. Cei cinstiți 100% vor ieși în pierdere de fiecare dată.

Întreb și eu încă o dată: voi ați condus măcar o scară de bloc? Nu stat la birou în București și trimis emailuri, nu traininguri organizate de firmă și Exceluri în care calculați ROI-ul. Vreau să știu când ați coborât ultima dată în subsolul blocului, când ați fost la țară și ați încercat să-i convingeți pe oameni să-și taie buruienile din fața casei, când ați fost într-o fabrică sau pe un șantier (ați văzut că nu se respectă nici cele mai elementare norme de protecția muncii pe șantiere?)? Când ați renunțat să parcați mașina pe trotuar pentru că acolo aveați treabă, când ați mers ultima dată cu mijloacele de transport în comun, când ați fost ultima dată într-o toaletă de școală de stat, când ați fost ultima dată în spital (dar nu vizită anunțată), când ați mâncat ultima dată parizer cu pâine, când ați încercat să învățați un pensionar să utilizeze un calculator?

Și eu vreau oameni noi, îi urăsc pe nemernicii care n-au condus până acum, dacă aș ști că nu pățesc nimic i-aș împușca fără niciun regret. Jur! Dar nu m-a convins niciunul, n-am văzut nimic spectaculos la nimeni. Poate Cioloș, puțin așa. Am auzit că se documentează și că știe, uneori, mai bine chiar decât miniștri subiectele din ședințe.

Eu nu cred că oamenii care se zbat acum pe Facebook și la TV sunt soluția, o să-i votez că, de, asta este, dar nu am vreo așteptare de la ei. Duceți-vă și verificați cum arată blocurile în care locuiesc și dacă e jeg, dacă subsolul pute, dacă liftul n-are lumină, dacă cutiile poștale sunt vechi și prăpădite atunci să le bateți obrazul că la ei acasă e jeg dar vor să rezolve problemele unei țări.

Devin rasist?!

September 1st, 2016 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

Update: Nu, nu sunt rasist deloc. Mă simt îngrozitor că am pus în aceeași oală sute de milioane de oameni. Omul cu care m-am împrietenit cel mai repede este musulman, am întâlnit foarte, foarte mulți oameni de diverse nații, când eram mic nu am auzit niciodată nimic rasist pentru că părinții mei aveau încredere totală în țiganii care ne călcau pragul. Există o realitate pe care n-o putem nega dar această realitate nu are legătură cu religia, culoarea pielii, țara din care face parte cineva ci cu faptul că unii oameni sunt nebuni și proști și ei sunt distribuiți egal în orice grup, indiferent de natura acelui grup. Nebunii ăștia pot avea o influență mai mică sau mai mare dar de acolo pleacă totul.

Săptămâna trecută am comentat pe Facebook, în contradictoriu dar civilizat, la un post legat de acțiunea poliției franceze care au obligat-o pe o femeie să nu mai folosească burkini la plajă. Pe scurt, eram d-acord cu acțiunea polițiștilor. Acum ceva vreme n-aș fi fost, mi s-ar fi părut o exagerare dar azi sunt. Și o să explic puțin de ce.

Istoria și evoluția obiceiului femeilor musulmane de a se acoperi este ceva mai complicată, sunt țări musulmane în care această practică a fost chiar interzisă. S-a întâmplat și în Turcia până în 2013 dar, de atunci, lucrurile s-au schimbat. Mai multe detalii aici: https://en.wikipedia.org/wiki/Hijab_by_country.

Înainte de a merge mai departe cu explicațiile gândiți-vă că un bărbat blond cu ochi albaștri se plimbă prin Tel Aviv purtând o svastica pe mâneca hainei. Poate o să spuneți că este o exagerare și că nu se compară una cu alta dar, privind mai în detaliu, o să găsim niște similitudini. Dacă o femeie musulmană s-ar fi dus la plajă în burkini acum 3-4 ani nu cred că ar fi fost o problemă. Chiar așa, are cineva imagini cu femei în burkini la plajă de acum 3-4 ani? Ar fi interesant de văzut care este procentul de femei musulmane care poartă acum burkini la plajă față de acum 3-4 ani.

Între timp, niște nebuni au omorât prin Europa oameni în numele unei religii, întâmplarea face că partea radicală a acestei religii să oblige femeile să poarte burkini peste tot, inclusiv la plajă, aceeași parte radicală care aruncă în aer aeroporturi. Așadar, pentru mine, a purta burkini este un soi de declarație că femeia respectivă aderă la valorile teroriștilor islamiști, a purta burkini în Europa este o dovadă de prostie sau de răutate, nu are nicio legătură cu tradiția, dacă ați accesat linkul de mai sus ați văzut că a fost chiar interzisă în unele țări musulmane. Obligativitatea de a purta burkini vine, în primul rând, din partea celor care cred că Occidentul este dușmanul Islamului și trebuie ras de pe fața pământului. Orice femeie care poartă prin Europa asemenea însemne este, pentru mine, echivalentul unui prost care poartă svastica.

Nu cred că acele femei ascund bombe așa cum nu cred că un cretin care ar purta svastica s-ar apuca să împuște evrei dar simplul fapt că încerci să te poziționezi, prin îmbrăcăminte și prin semne, într-o tabără care este percepută ca fiind vinovată de uciderea altor oameni în locul în care tu trăiești zi de zi denotă prostie sau răutate.

Mulți au ales Occidentul pentru o viață mai bună, au fugit de sistemele create de tradițiile lor pentru că nu le mai puteau suporta și au venit în Occident iar ce fac ei acum este că ne declară că tradițiile lor sunt la fel de bune ca ale Occidentului. Păi, dacă e așa, de ce n-au reușit aceleași performanțe ca tradițiile occidentale? E un mod foarte simplist de a pune problema dar, în esență, aici ajungem. Europa a trecut prin multe războaie, ne-am omorât între noi cam cum fac arabii acum dar am învățat ceva din asta și, din fericire, lucrurile stau ceva mai bine. Conștientizez, evident, că oricine poate să vină și să-mi spună că Europa a ajuns aici și pentru că a știut să accepte și alte tradiții și că ceea ce susțin eu ar știrbi din ceea ce este Europa azi, și ar avea dreptate, dar aș vrea să-i văd pe acești oameni cum reacționează într-un aeroport dacă ar vedea o persoană acoperită din cap și până în picioare și ar sta lângă copiii lor. Haideți să nu ne mințim, tuturor ne este teamă chiar dacă din spatele tastaturii toți suntem foarte curajoși. Vă recomand să vă duceți la Paris și să stați lângă o musulmană acoperită (deși n-o să fiți sigur că nu e un bărbat cu dinamită la cingătoare) și mai discutăm după aia. Un zgomot puternic ar fi de efect, luați-vă pulsul și dacă este mai mare de 120 înseamnă că vă e frică.

Musulmanii, care au ales Europa ca locul în care să o ducă mai bine, trebuie să facă și ei un efort minim de a renunța la niște obiceiuri care au generat haosul din care au evadat, n-au plecat din locurile natale de acolo de bine ce le era. Cei mai mulți au înțeles asta, alții nu și poartă burkini pe plajă. E un sacrificiu atât de mic din parte lor încât cred că merită făcut. E nevoie de bunăvoință și respect din partea musulmanilor pentru locul care i-a primit cu brațele deschise și le-a dat speranțe pentru o viață mai bună.

De ce am rămas pe loc

August 30th, 2016 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

O privire atentă și obiectivă scoate în evidență faptul că am rămas pe loc, din 2007 și până azi România nu mai are nicio direcție pentru că nu se mai mișcă deloc. Întrebarea este: de ce am rămas pe loc? Avem la îndemână un răspuns simplu: politicienii corupți. Pe de altă parte, aceiași politicieni (pentru că sunt cam aceiași de 26 de ani încoace), au dus țara asta în NATO și în UE, cu întârzieri, fără nicio idee despre nimic dar au dus-o în virtutea ideii că vrem și noi la masă cu lumea bună. Odată ajunși la masă, însă, ne-am descălțat, ne-am băgat „deștele” în mâncare și ne-am proptit fălcile ca un porc la troacă cum am putut noi mai bine, de la masa aia nu ne dă nimeni afară și chiar dacă se termină caviarul până să ajungă platoul și la noi suntem foarte mulțumiți cu ce mai rămâne, oricum e mai bun decât chiorăitul mațelor pe care-l suportam când ne uitam peste gard la petrecerea asta frumoasă. Și gata, de aici stop, nu se mai întâmplă nimic. Geaba ne mai mână vecinii de masă ca să ne mai spălăm și noi pe picioare, să nu mai clămpănim când mâncăm ori să nu mai risipim mâncarea în jurul nostru, nu contează, românii funcționează așa cum au încremenit în 2007. De ce? Pentru că, în esență, am avut doar câteva momente când ne-am mișcat cu adevărat în direcția bună și cu o viteză cât de cât normală, atunci când ne-a condus un neamț și am acționat mai mult din jenă față de omul ăla, când ne-a condus un nebun care ne-a spus că suntem buricul lumii și ne-am apucat să facem o clădire care, deși este mare, mai are puțin și cade peste noi (aici am funcționat în virtutea ideii că e bine să nu furăm chiar tot, să mai lăsăm puțină spoială să nu bage de seamă tovarășul, chit că el era un imbecil care n-ar fi observat detaliile) și când a fost vorba să aderăm la NATO și UE, iar asta am făcut-o în ideea că în felul ăsta am demonstra că suntem egalii englezilor, francezilor, americanilor sau nemților fără să avem vreo idee ce înseamnă cu adevărat aceste asocieri. Politicienii români au acționat șmecherește cât să dea impresia că am îndeplinit obligațiile, nici prin cap nu le-ar fi trecut occidentalilor ce pramatii suntem, cum putem să mințim atunci când trebuie să le spunem care este situația noastră reală, am raportat zeci de tone la hectar în situația în care la noi bătea vântul prin cămări. Pentru că deja nu mai puteau da înapoi, deși au cam înțeles ei cu cine au d-aface, ne-au acceptat și gata, s-au terminat și proiectele pentru care ne putem mobiliza cât de cât. Așa se face că din 2007 tot ce se întâmplă în România este un proces de frecat menta, de zăcut în suc propriu și construit ruine pe care să ne apucăm să le reparăm la nesfârșit. Oamenii politici care ne-au dus în NATO și UE am început să facă nazuri acum, întind coarda cât pot de mult pentru că știu că europenii n-or să ne lase din brațe așa de ușor în ciuda realității pe care o descoperă și ei și care arată mult mai tragic decât și-ar fi putut imagina chiar și un autor de cărți de groază.

Nici la nivelul elitelor nu stăm mai bine, unii scriu hazliu despre dezastru, alții își văd de ale lor dar în aceleași granițe de semi-mediocritate iar cei care cu adevărat au vrut să construiască ceva au plecat din țară cât de repede au putut. Cei care așteptam un mai bine ne-am trezit într-o realitate dramatică în care suntem prizonieri. Unii și-au acceptat soarta, se întorc la obiceiurile naționale, alții încă mai trag, deprimați, într-o direcție pe care o cred ei bună însă căruța e greu de urnit pentru că în ea s-au hrănit porcii care s-au îngrășat și care, satisfăcuți, grohăie pe mai multe voci.

Cum în jurul nostru se întâmplă lucruri cu o viteză amețitoare noi am ales să ridicăm din umeri și să ne gândim că, oricum, nu e treaba noastră, suntem prea mici ca să avem vreun cuvânt de spus chiar dacă ne considerăm buricul civilizației, locul în care s-a inventat tot ce știe lumea asta.

Concluzia este că până la un nou proiect major, pentru că noi ne mobilizăm doar pentru idei mărețe, foile de parcurs nu ne interesează, viața de zi cu zi care să fie cu puțin mai bună decât ieri nu intră în sfera noastră de interes, România rămâne imobilizată pentru că nu are capacitatea de a face pași mici, nu că săriturile ar fi spectaculoase. În lipsa unui proiect major România poate să doarmă în papuci și zeci de ani după care să dea vina pe istorie.

Doamna Ana de Burbon – o surpriză

August 7th, 2016 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

„Am locuit într-o casă bântuită de stafii.” Ce credeți despre o persoană care este ferm convinsă de asta? Cum ar fi dacă aceeași persoană ar fi foarte modestă, de bun simț, nu ar sări calul cu nimic dar nici n-ar ieși în evidență prin ceva? Cum ați privi un om care răspunde relativ simplu la întrebări, nu mai mult de 2-3 propoziții? Cum vi s-ar părea o persoană care n-a fost la înmormântarea unor oameni care i-au fost apropiați sau nu mai știe nimic despre un servitor care i-a fost loial mulți ani? Ce femeie nu mai ține minte în ce an s-a căsătorit? Cum este o femeie care și-a iubit soțul necondiționat și nu a pus în discuție deciziile lui? Credeți că cineva despre care se spune că a plecat cu un tren plin de comori poate ajunge în situația de a vinde bijuteriile familiei? Ce credeți despre cineva care nu se plânge niciodată indiferent de cât de greu a dus-o și care s-a oferit voluntar în război chiar dacă ar fi putut să ducă o viață liniștită într-un palat departe de probleme?

Când eram mic tot ce știam despre Regele Mihai era că și-a părăsit țara cu un tren plin de aur. Mai târziu l-am văzut pe Rege în câteva interviuri, mi s-a părut insipid, plictisitor, deloc inspirațional. Azi, după ce am încercat o minimă documentare în ce o privește pe soția regelui am pretenția că am înțeles câteva lucruri. Una este să citezi din ce se presupune că ar fi spus Doamna Ana de Burbon și alta este să o vezi în puținele interviuri pe care le-a dat. Cine îi spune Regina Ana a României înseamnă că n-a înțeles nimic din ce era această femeie. Cine se bate în piept cu cărămida că este monarhist înseamnă că n-are nici cea mai elementară considerație pentru o femeie care m-a cucerit tocmai pentru că nu suportă să i se spună: Alteța Voastră! Anna de Bourbon, așa cum îi plăcea să i se adreseze lumea sau: Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite de Bourbon Parma, pe numele ei întreg, mi s-a părut o persoană care avea niște calități de regină dar care, iertat să-mi fie dacă exagerez, n-avea nicio treabă cu o asemenea responsabilitate. După interviul pe care l-a acordat Eugeniei Vodă și cele câteva răspunsuri date Marilenei Rotaru am aflat, din gura personajului, câteva informații foarte interesante. Aș începe cu bla-blaurile necesare pentru a scoate în evidență ce mult și-a iubit Regele Mihai țara, cum că în fiecare zi le povestea ei și fetelor lui despre România, este o exagerare, evident, dar una absolut scuzabilă având în vedere că după atâtea minciuni despre Rege era nevoie de o contrapondere. Mi-au plăcut interviurile pentru că scot în evidență niște realități despre o persoană urcată pe un piedestal într-un mod greșit lucru care, cred, i-a adus doar deservicii. Nu m-a interesat Casa Regală pentru că eu cred despre monarhie că este la fel de folositoare ca un descântec de babă în cazul febrei la copii. Aici vorbesc strict despre România și n-aș vrea să extindem discuția pentru că am ajunge să rezumăm comportamentele și deciziile unor națiuni într-un mod superficial.

Chiar dacă Doamna Ana de Burbon crede că a locuit într-o casă bântuită și era convinsă că Palatul Elisabeta este vizitat de o stafie, face aceste mărturisiri cu o sinceritate totală. Nici măcar n-am râs de o asemenea inepție, am ascultat-o în continuare cum a vândut flori, cum a îngrijit soldați pe front într-un război în care s-a oferit voluntar, cum n-a avut alături la nuntă părinții pentru că Papa n-a fost d’acord cu mariajul dintre o catolică și un ortodox și multe alte istorisiri de la o femeie de 85 de ani (la momentul interviului) care n-avea dileme și care nu s-a simțit niciodată umilită când a rămas fără bani și a avut nevoie de ajutor. M-a impresionat sentimentul pe care-l avea față de Regele Mihai, nu i-aș spune dragoste cât abandonare necondiționată în fața unui om care, înțeleg, nu i-a cerut niște chestii aberante și cu toate astea au reușit să formeze un cuplu despre care, acum, cred că n-avea aproape nicio fisură, s-au potrivit perfect. Nu a pus în discuție deciziile soțului și din cauza faptului că nu cred că Regele Mihai a luat prea multe decizii în viața lui fiind mai degrabă genul de bărbat care lasă cârma din mână și Dumnezeu cu mila. De amintit că ea l-a învățat pe Regele Mihai să stea la rând să cumpere bilete la film sau cum se plătește taxiul. Gândiți-vă la un copil care e scos dintr-un sat în care tot ce trebuia să facă era să asculte de cei mari și singurele interacțiuni cu lumea exterioară erau plimbatul prin zone aranjate artificial sau discuțiile cu oamenii mari care decid pentru el. Atât și nimic mai mult. Nu poți să ai pretenția de la un asemenea copil să ia decizii importante și nici să se opună comuniștilor. Sunt convins că Regele Mihai chiar a abdicat pentru că 1000 de tineri erau amenințați cu moartea, este de domeniul evidenței că nu a plecat cu nicio comoară după el la fel cum este la fel de clar că nici nu a fost vreo capacitate intelectuală sau vreo personalitate puternică. Michael King a fost broker la New York timp de 9 ani și a pierdut toți clienții pe care i-a avut, asta spune multe despre abilitățile lui de socializare, comunicare și de înțelegere a lumii care-l înconjoară.

Amândoi, însă, au muncit, ceea ce este de apreciat. Azi, beizadele care timp de câteva luni au trăit cu iluzia că sunt milionari nu mai reușesc să își pună ordine în viață doar pentru că s-au crezut, cândva, niște mici regi, un om care timp de 25 de ani nu a știut ce înseamnă viața reală a reușit să se adapteze, cât de cât, la cerințele vieții cotidiene. Este mult mai mult decât vă puteți imagina.

Mi-a plăcut mult Doamna Ana de Burbon, cu toate credințele ei ridicole în stafii. Nu m-a impresionat prin inteligență (prefer să nu-mi spun părerea despre cât de inteligentă cred că era), nu m-a impresionat prin prezență sau prin vreo abilitate ieșită din comun ci prin bunul simț, prin așezarea adecvată în această lume. Fără pretenții, fără ifose, fără așteptări prostești, femeia asta a trecut prin viață cu seninătatea omului care a luat totul așa cum a venit, fără să se plângă (n-am văzut se lamenteze chiar dacă a trecut prin momente foarte grele) și cu o încredere oarbă în soțul ei. Pentru Regele Mihai și soția sa a fost mai bine că nu au fost nevoiți să conducă o țară, nu cred că le s-ar fi potrivit, niciunul nu ar fi avut capacitatea de a se opune unor politicieni nemernici (și, din păcate, România nu a avut altceva la conducerea ei în ultimii 70 de ani) și nu ar fi putut să ajute țara asta pentru că abia s-au ajutat pe ei. Așa, măcar, rămânem cu iluzia că am fi avut un rege drept și o regină pe măsură, este marele cadou pe care viața l-a pregătit pentru Regele Mihai și soția lui, doi oameni onești.

„Nu ai voie” și șosete la 40 de grade

August 3rd, 2016 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

Baba: dar de ce țineți copilul fără șosete?

Noi: Păi sunt 40 de grade afară. Dumneavoastră aveți șosete?

Baba: Nu.

Noi: păi de ce nu aveți șosete?

Baba: păi e cald

Noi: păi și copilului nu îi e cald?

Baba: nu se poate, trebuie să îi puneți șosete.

Copiii sunt niște obiecte, niște obiecte care până la un moment dat trebuie să stea drepți, să nu stea între două geamuri deschise (ca să nu-i tragă curentul), să stea cu mâinile la spate și, pe cât posibil, să tacă. Să fie cuminți! În cazul în care nu fac așa e grav. Și pentru că părinții sunt de vină îi tratăm și pe copii ca pe niște oameni cu probleme. Așa cum face nenea ăsta (Mihai Vasilescu) aici.

Nici mai mult nici mai puțin i-au zbierat niște copii când el mânca la restaurant și i-au pus niște produse peste ale lui la supermarket și deci: ce părinți proști. Corect, poate că părinții sunt proști dar și ăia care se supără pe fazele astea … oho. Copiii ăia alergau în jurul mesei și țipau, nu-i băgaseră mâna în muștarul cu care-și ungea el micii, nu i-au luat lingura de ciorbă din față, nu i-au tras fața de masă de sub farfurii, nu, alergau și făceau zgomot fix unde nenea ăsta mânca și pentru el masa e ca un concert, mănâncă cu urechile și i-au căzut greu strigătele copiilor. El nu putea să stea de vorbă cu ei frumos, să-i întrebe cu un zâmbet pe buze cum îi cheamă, nu, el este în afara acestor probleme, doar părinții trebuie să aibă grijă de copii și dacă au ales să fie părinți să facă bine să fie niște oameni de treabă, inteligenți să nu ne lase pe noi cu plozii lor pe cap că dacă e așa noi le dăm un dos de palmă ălora mici și le spune: bă, te ia mama dracului! Tac’tu ce păzește, mă?

Adulții proști care au copii nu sunt deloc o raritate iar copiii lor n-au nicio vină dar la fel de periculoși sunt și ăia care se cred deștepți și cred că niște copii cresc într-un sistem ermetic în care doar părinții îi influențează și că dacă nu le-au zis: N-ai voie atunci înseamnă că noi, ceilalți, suntem condamnați să avem printre noi copii care urlă și care ne pun șervețelele lor umede peste parizer nostru la casa de marcat.

Urmăm niște obiceiuri vechi în care nu suntem în stare să zâmbim unui copil care se zgâiește la noi pentru că vrea să învețe ceva, n-avem bunăvoință și umor atunci când copilul îndeasă pâinea peste berea noastră dar știm că: copilului trebuie să-i spui că n-are voie, să-i pui șosete în toiul verii, să nu-l lași între două geamuri deschise și musai, dar musai, să stea cuminte la școală, 40 de minute pe scaun ca să-i bage profesorul știință în cap să-l facă om “dăștept” care să-și crească, la rândul lui, copiii cum trebuie.

România de sub preș

July 11th, 2016 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

Sunt român, e o situație pe care n-am cum să o schimb. Ca parte a unui grup (culturi, istorii, spuneți-i cum vreți) vreau să înțeleg care sunt realizările acestuia , la ce mă pot aștepta în viitor și care este locul și rolul meu în acest grup. După ani de orbecăit prin sentimentul colectiv că suntem importanți am descoperit o Românie pestriță, falsă, deconectată de la mersul umanității dar cu pretenții de centru a orice. Azi încerc un sentiment de rușine profundă când mă uit în urmă, ca român mă simt vinovat pentru toate tragediile și dramele pe care le ascundem, ca nimeni alții, sub preș. Acest sentiment este și mai pregnant atunci când văd cum se venerează superioritate românească în fața unui Occident considerat decadent. Și mai dramatică apare manifestarea plină de ură a celor care se cred credincioși. Departe de a fi ateu, mă văd într-o minoritate subțire în fața hoardelor mânate de o biserică deconectată complet de la ideea de dragoste. Pentru românul din mine, România este țara în care a fost posibil ca în 1989 să fie instituționalizați peste 170.000 de copii, și, ca și când drama de a avea printre noi monștri care își abandonează copiii nu era suficientă, a venit peste noi și blestemul de a lăsa acești copii la mâna unor nemernici care i-au torturat emoțional și fizic. Cum este posibil să mă gândesc la România cu drag când s-a întâmplat una ca asta? Cum este posibil ca grupuri atât de mari de oameni să se comporte atât de animalic cu niște copii abandonați de alte animale? Cât de scump putea să fie să se comporte normal, nici măcar cu dragoste, dar normal?

România este țara în care s-au făcut peste 10.000.000 de avorturi în 20 de ani. Nu sunt împotriva avortului dar 10 milioane de avorturi la o populație de 20 milioane de locuitori este prea mult, vorbim despre o filosofie a crimei acoperite, nicio urmă de umanitate și bunătate, nicio străfulgerare pentru grupul care crede că aici s-a născut civilizația. România este o țară măruntă iar ca grup suntem niște barbari, nu putem avea pretenția ca cineva să ne ia în serios pentru că, chiar dacă noi de mințim singuri în oglindă, ceilalți știu cine suntem și ce am făcut. Ne lăudăm cu istoria noastră pașnică dar toată energia negativă ne-am îndreptat-o spre noi înșine și nu mai suntem în măsură să facem diferența dintre bine și rău, vagi zone gri ne mai înnorează, când și când, cerul albastru, fals, de deasupra capului în care ne scăldăm gândurile egocentrice. Suntem o națiune dezaxată, fără niciun reper moral, ca mase nu mai știm să facem distincția între bine și rău și mă tem că nu e doar vina comuniștilor. N-am văzut în România zâmbete largi, binevoitoare și neinteresate, n-am văzut niciodată asumarea unor drame și a unor erori colective, am văzut însă o nebunie în masă legată de ora de religie, am văzut admirație pentru cei care fură, am văzut români, de la cel mai înalt nivel, care au pus în pericol toți bolnavii din spitale. Intrați într-o școală de stat și duceți-vă la toalete, priviți cum sunt bătuți copiii în parc, uitați-vă cum se comportă șoferii, priviți bătrânii din mijloacele de transport. Nu vorbim despre lipsa banilor ci despre răutate viscerală nativă, despre lipsa dragostei pentru ceilalți. L-am întrebat pe un membru al familie din care fac parte, care se simte român până în măduva oaselor, cum poate să iubească un popor care i-a condamnat unul dintre copii la exil pentru că în România n-ar fi avut nici cea mai mică șansă să își pună în valoare talentul și capacitățile. N-a avut un răspuns, a încercat să-mi povestească despre ce strămoși spectaculoși avem. Cum să iubesc un popor care mă sugrumă și mă obligă să-mi condamn copiii la un trai mic în care orice ieșire din pluton este pedepsită crunt de cei care cred că sunt vocea binelui și a adevărului pe Pământ?

Să mai adaug atitudinea de proxeneți atunci când îi întrebăm pe străini cum li se pare România? Nu vă sună cunoscut: vă plac româncele? Adică vi le dăm ieftin. Să mai discutăm despre violurile în care victimele ajung paria ori își negociază onoarea pe sume de bani? Totul e relativ și poate fi vândut sau cumpărat, de la locul în Rai până la titluri științifice (titluri de doctor date la kilogram). Oricât ne-am scuza că și alții au uscăturile lor uitați-vă la câte capitole negative suntem unicat.

Sunt român, n-am cum să schimb asta, dar mi-e rușine că fac parte dintr-un popor mic fără nicio moralitate. N-am încredere în România ca țară, nu cred că-și va respecta vreodată vreo promisiune față de cineva, a trădat întotdeauna fără nicio remușcare, nu și-a cerut iertare niciodată și nu-și înțelege locul în lume. România este o țară condamnată să rămână mică și, la cum evoluează lucrurile, va fi printre primele națiuni europene care va dispărea, nimeni nu-i va simți lipsa. Pentru mine este o dramă că sunt român și găsesc în mine fire ale netrebniciei românilor, încerc să mă debarasez de ele și îmi cer iertare, în gând, pentru toate barbariile de care sunt în stare cei din a căror seminție fac și eu parte.

“Catindații” pe care nici măcar nu-i votez

June 3rd, 2016 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

De ce? De ce îmi ies în cale candidații fix când sunt eu mai pornit împotriva lor? Acum câteva zile am promis că nu mai vorbesc despre Nicușor Dan, fix a doua zi l-am întâlnit la metrou și am stat de vorbă cu el. De fapt, sincer să fiu, nu a fost o discuție, a fost un soi de meci în care eu eram foarte pornit, l-am băgat în corzi și l-au salvat un reporter de la PROTV și un membru al campaniei. N-avea omul niciun răspuns la ceea ce mă ardea pe mine, argumentul lui suprem: „o să facem un parteneriat cu Poliția, CNADNR-ul, etc”. Era convins că se pot construi 50 km de șosea de centură ca să nu mai intre în oraș traficul de tranzit care este 30% din traficul total, e adevărat că nu imediat ci peste 3-4 ani. Haide, pe bune? Adică vrei să fi primar care se luptă cu sistemul și vrei să faci parteneriate cu niște instituții care sunt controlate de sistemul cu care zici că te lupți? Cam ce șanse de câștig crezi că poți avea?

Aseară am asistat la ping-pong-ul ăla cu sondajul. Vedeți postarea pe Facebook a lui Alexandru Tocilescu care, inițial, a confirmat ce spunea Nicușor Dan după care a revenit și a confirmat ce a spus Predoiu. Nicușor Dan ori este naiv (în privința asta cu firma care a făcut sondajul) ori nu spune lucrurilor pe nume (evit un cuvânt mai direct), și într-un caz și într-altul e rău pentru el.  Am zis că nu mai zic nimic despre Nicoșor Dan, are respectul meu pentru ceea ce a reușit când se lupta pentru București, acum pare că luptă pentru altceva. A, și mai e ceva, ce candidat serios ar putea să accepte mizeria aia de cântec făcut, parcă, pentru tătucul suprem. Gata, am zis că nu mai vorbesc despre Nicoșor Dan … :-) .

Al doilea „catindat” care mi-a ieșit în cale este Robert Turcescu, azi de dimineață, când duceam copiii la școală, mi-a ieșit în cale cu un mic alai. Întâmplarea face să fiu vecin, pe aceeași stradă, cu sediul central PMP, în fața sediului, pe trotuar, sunt parcate, în fiecare zi, mașini, multe și care nu lasă nici măcar un metru distanță (oricum, faza cu un metru este o imbecilă găselniță românească) așa că l-am întrebat pe stimabilul domn „catindat” cum se gândește el să aibă grijă de București dacă în fața clădirii în care intră zilnic nu reușește să organizeze lucrurile ca să se poată circula pe trotuar. Au băgat unii din staf niște scuze că de vină sunt oamenii care vin la grădiniță după care a găsit Turcescu soluția, o să le spună paznicilor să nu-i mai lase să parcheze așa. Păi nene, paznicii ăia își iau 5 lei la parcare, ești naiv? Am primit și un ziar cu Turcescu pe care l-am aruncat la coșul de gunoi pentru că nu aveam ce face cu el, Turcescu era în spatele meu, nervos, evident. Când m-am întors de la școală am dat din nou ochii cu Turcescu care împărțea ziare la Piața Romană, m-a mâncat din priviri… :-) .

Pe ăilalți doi, Predoiu și Firea nu i-am întâlnit, încă, dar, dacă i-aș vedea, i-aș întreba așa:

D-na Firea, peste Ateneu o să punem un banner cu Răpirea din Serai, aducem carpeta de la dumneata de acasă? La ce să mă aștept eu în București când l-ai făcut invidios până și pe Vali Vijelie cu aranjamentul din casa Pandele de care ești foarte mândră? Realizezi cât de țață ești? Pentru cititori, încercați să citiți țață fără diacritice … :-) .

La Predoiu e dificil pentru că nici măcar nu-și dorește să fie primar și atunci întrebarea ar fi: Băi nene, cum e să ți-o iei pentru ceva ce nici nu-ți dorești? E ca partida aia nereușită de sex din gluma foarte slabă spusă foarte prost de unul dintre candidați, nu spun care pentru că am spus că nu mai vorbesc despre el. Cum e să te duci ca animalul la abator? Și ce-i tot dai cu ăia 20.000 de angajați pe care zici că te pricepi să-i conduci, păi nu era vorba să faci treabă? Știi că asta înseamnă că din ăia 20.000 mai rămân maxim 5.000?

Bă, vouă nu vă e rușine?

Cam atât, pentru că eu nu mă duc la vot.

El este singurul …

May 20th, 2016 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

Când auzi de la o mulțime de oameni că „El este singurul care” mă gândesc la câțiva care „sunt singurul”: Putin, Kim sau Erdogan. M-am uitat pe clipurile postate pe siteul lui Nicușor Dan (https://nicusordan.ro/sustinatori/) și m-am speriat. Sunt mulți cei care vorbesc despre „singurul” care poate, care vrea, care etc. De apreciat, însă, ceea ce spune Dobro, de departe, dintre toate explicațiile, cea care m-ar putea, cumva, convinge să mă duc la vot.

Revenind la „fenomenul” Nicușor Dan, sunt lucruri care îmi plac și lucruri care mă îngrijorează. Deja „elita” a stabilit cine ar trebui să fie următorul primar și, dacă mă uit la restul candidaților, o să votez cu Nicușor Dan din frica și mai mare pe care mi-o inspiră ceilalți, în frunte cu nulitatea absolută: Gabi Firea. Pe lângă declarațiile pompoase și laude care aduc aminte de mari cârmaci care au făcut și au dres, nu văd nimic foarte consistent care să mă convingă de faptul că Nicușor Dan ar putea fi un bun primar. Simplul fapt că s-a bătut cu neghiobii care au gestionat până acum Bucureștiul, lucru pentru care îi mulțumesc și pentru care are toată admirația mea, nu înseamnă că o să fie un bun primar. Sunt două lucruri atât de diferite iar dorința de a se transforma din „câine de pază” (cel mai bun câine de pază, indiscutabil) în ceea ce a făcut obiectul „pazei” mi se pare o neadecvare și o neînțelegere a modului în care merge lumea (bine sau rău). Cu Nicușor Dan la primărie sunt două variante, ambele proaste (deși una dintre ele este mai bună decât orice altceva s-ar întâmpla sub alții):

1. Ori Nicușor Dan va ceda presiunilor și va dezamăgi. Nu înseamnă că va face lucruri ilegale ci că trebuie să facă niște compromisuri pe care acum nu le face. Aici intervine și, ceea ce consider eu că este o mare problemă, lipsa unei discuții cu celelalte partide, niciun compromis cu niște oameni care, deși nu ne plac, ne vor conduce în continuare, pentru că doar nu o să le facă Nicușor Dan pe toate.

2. Fie Nicușor Dan nu va reuși să facă nimic iar Bucureștiul va rămâne așa cum e acum încă 4 ani.

Niciun partid politic nu va risca să-l ajute, îi va pune bețe în roate cât o să poată de mult, dacă până acum pericolul pe care îl reprezenta era marginal, câțiva oameni cu interese imobiliare au pierdut niște oportunități și nimic altceva, un succes al lui Nicușor Dan nu va fi tolerat pentru că va deschide o cutie a Pandorei. N-a trecut nici jumătate de an de la investirea unui guvern tehnocrat, pe un val de presiune publică rară în România ultimilor 25 de ani, și deja lucrurile au început să se reașeze, PSD scoate colții, PNL are senzația că scoate colții (pe care nu-i mai are pentru că PSD i-a scos de tot după ce PNL a avut incredibil de proasta inspirație de a face alianță cu ei) iar ceilalți deja nu mai contează.

Nicușor Dan face aceeași mare greșeală pe care au făcut-o cei care s-au aruncat în malaxorul politicii, nu încheagă o echipă, nu ia pe nimeni de mână cu care să alerge și să spună: uite, ăștia 100 sunt mai buni decât mine. Toți vor să fie șefi, toți vor în lumina reflectoarelor iar în spatele lor nu se mai vede nimic. Dacă Nicușor Dan dispare mâine s-a dus dracului toată ideea pe care are senzația că o întruchipează.

Tipul de vedetă singuratică în politică nu mă convinge, poate obține niște victorii în bătălii mici și se poate lăuda cu ele dar nimic mai mult. Sistemul: „el e singurul care” nu a funcționat niciodată eficient și fără victime în istoria lumii. Simplul fapt că nu există politicieni fără pată spune multe nu despre oamenii care fac politică ci despre ce înseamnă, în realitate, această meserie. Când această meserie, absolut mizerabilă, se alege cu lucrători gen: Dragnea, Băsescu, Lenuța, Victoraș, Iliescu, Oprea, și lista poate continua, atunci combinația este mortală, la propriu.

Politicienii români, cei cu un anumit grad de vizibilitate, sunt niște nulități absolute, niște persoane de cea mai joasă speță și fără nicio idee despre ce înseamnă să conduci un grup de oameni. Pentru ei viitorul înseamnă un cont gras la bancă sau, în cel mai bun caz, aducerea României la starea Occidentului de acum o sută și ceva de ani (acum suntem în Evul Mediu, duceți-vă la țară, unde locuiesc peste jumătatea din oamenii care populează țara asta, să vedeți). Nu există nicio viziune despre nimic doar că nici Nicușor dar nu propune o viziune viabilă care să mă relaxeze, privesc încordat cum un eventual succes al lui n-ar aduce decât puțin exotism și o nouă provocare pentru Dragnea și compania, o provocare pentru care, cred, i-a pregătit ceea ce s-a întâmplat în ultimii 4-5 ani.

Lipsa unei autoironii fine este un indicator foarte important în ceea ce-i privește pe oamenii politici. Fără o autoironie care să ne dovedească faptul că oamenii ăștia sunt conștienți de propriile limite și nu se cred semizei, e greu să convingi cu adevărat. Înțeleg nevoia oamenilor de a avea un model, Nicușor Dan este, în acest moment, un model dar nu unul care să reușească să schimbe ceva în România.

O să votez cu Nicușor Dan însă n-am iluzii, mai mult, chiar dacă va reuși (ceea ce-mi doresc foarte mult, nu pentru el ci pentru mine și cei din jurul meu) o să fie un caz izolat pentru că nu construiește o idee ci promovează o persoană și asta este cea mai mare greșeală pe care o poate face un politician plin de bune intenții.