newsletter rss
Reevolutie – putin altfel
valoare
Prima metodă prin care estimezi inteligenţa unui conducător este aceea de a vedea ce fel de oameni îl înconjoară - Niccolo Machiavelii
Inscrie-te Login

De ce nu-mi mai place Traian Băsescu

February 17th, 2015 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

Prima mea imagine clară cu Traian Băsescu este cea de la campania electorală din 2000 pentru alegerile locale. Știu că este vechi în peisaj dar abia atunci i-am dat importanță acestui personaj care promitea să demoleze toate dughenele din București și să facă rampe la fiecare trecere de pietoni pentru oamenii în scaun cu rotile. L-am votat cu două mâini, nici nu știu împotriva cui candida (nu-mi pierd timpul să caut acum pe net) pentru că oricum era mult peste oricare dintre candidați. Ușor, ușor lucrurile au început să se întâmple cum promisese și eram deja sfâșiat de războiul care se dădea în mine între plăcerea de a vedea trotuarele din Drumul Taberei (unde locuiam atunci) eliberate și perspectiva de a nu mai avea de unde să-mi cumpăr cola și biscuiții cu cremă de ciocolată (mâncam ca un cretin). Aveam să-mi dau seama că primarul Traian Băsescu este ușor limitat în ceea ce privește ideea de oraș, totul se învârtea în jurul mașinilor și cam atât. Deci, realizările lui Traian Băsescu la Primăria București sunt:

Dedughenizarea – 10 pentru chestia asta;

Rampele la trecerile de pietoni – nota 8 (și acum ideea de rampă este complet necunoscută pentru cei care asfaltează și pun borduri)

Pasajul Basarab – nota 7 (mă deranjează că l-a lăsat pe Oprescu să se laude cu acest pasaj)

Stadionul Național – nota 6 (nu are vreun merit deosebit dar are și Traian Băsescu un rol)

În rest, toate celelalte lucruri fac parte din activitatea pe care orice primar mediocru ar fi putut să o facă (ceilalți primarii ai Bucureștiului au fost sub-mediocrii).

Au venit alegerile din 2004 pentru Președinție, l-am votat pe Traian Băsescu cu entuziasm, m-am bucurat foarte mult când a câștigat și chiar mi-am făcut ceva speranțe cu el. Ieșirile lui Traian Băsescu le savuram, era ceva între o piesă de Caragiale și încântarea că, în sfârșit, un politician român vorbea bine, era relaxat și știa despre ce vorbește. Prin 2008, însă, am început să-mi pun problema dacă nu cumva flacăra politică a lui Traian Băsescu nu arsese și că ar fi fost momentul pentru un alt tip de președinte. Toată înscenarea aia ridicolă cu Elena Băsescu candidat independent când tot PD-L-ul trăgea să o facă pe „prințesa” lu’ tata europarlamentar m-a îngrețoșat profund. Devenisem părinte și am realizat că cineva care face așa ceva copilului său este cel puțin iresponsabil. A mai apărut în peisaj și Elena Udrea pe care am detestat-o de la bun început iar acum o urăsc de-a dreptul, o matracucă. Așa că la alegerile din 2009 eram hotărât să nu mă mai duc la vot pentru că nu avea ce să votez. M-a convins socrul meu, într-una dintre acele discuții care-ți rămân în cap toată viața, și care-mi spunea:

- Măi băiatule, du-te la vot și votează-l pe Băsescu, este suficient de nebun să dea în ăștia până îi vede lați. Se vor bate între ei ca chiorii și măcar scăpăm și de unii și de alții că n-are cum să rămână nici Băsescu întreg după toată treaba asta.

Zis și făcut, m-am dus și am votat Băsescu. Nu m-am bucurat că a câștigat cât m-am bucurat să asist la una dintre cele mai hazilii scene din politica românească: Mihaela dragostea mea!

Din 2009 până astăzi am regretat de prea multe ori că președintele României este Traian Băsescu, la fel de adevărat este că nici n-aș fi știut să pun altul în loc. Toate ieșirile lui, ba îmi dau demisia, ba nu mi-o dau. Lenuța în sus și-n jos. Dorința lui de a deveni „moșier” și de a pune copilul să ia un credit de un milion de euro. Un război cu diverse televiziuni de parcă eram în curtea grădiniței. Incapacitatea de a înțelege că tot ceea ce face se va vedea în comportamentul cetățenilor. Alba-neagra cu: ba știu lucruri, ba nu știam (în funcție de situație). Toate astea m-am scârbit și l-au transformat pe Traian Băsescu într-un personaj pe care îl detest, aproape la fel de mult, ca pe Victor Ponta.

Traian Băsescu este un limitat, un mediocru și un părinte denaturat (la fel ca Hrebenciuc ori Cocoș) iar drama noastră este că, deși având toate aceste defecte, a fost, recunosc, cel mai bun președinte pe care l-a avut România pentru că toți ceilalți a fost niște pupeze cocoțate pe un scaun. Traian Băsescu are mentalitatea lui Adrian Năstase, să pună mână pe tot, să controleze tot, nevoia de putere pentru că nu au alte idei, nu sunt în stare, sunt niște oameni mici și meschini.

Dacă se întâmplă lucruri în justiție nu se întâmplă datorită lui Traian Băsescu, el n-a avut de ales, contextul internațional și ceea ce ne-am asumat prin intrarea în NATO, UE și prin parteneriatul cu SUA nu avea cum să genereze alte situații (poate mai bune) dar mai rele în niciun caz. Limitele lui Traian Băsescu au fost mult mai vizibile în ultimele luni, simplul fapt că a mers pe mâna Elenei Udrea este suficient să ne arate cât de puțin înțelege Traian Băsescu ce se întâmplă în jurul lui. Putea să tacă, să nu se implice.

În 10 ani România a rămas și mai mult în urma țărilor occidentale, de la sistemul educațional la cel sanitar, de la străzi la situația economică, România lăsată moștenire de Traian Băsescu nu a evoluat în așa fel încât să reducă diferența care ne separă de ceilalți. Duceți-vă în Polonia să vedeți ce înseamnă o nație care s-a adaptat, noi încă ne certăm pe niște mici ciolane, totul este o gâlceavă permanentă pentru că așa a găsit de cuviință să acționeze președintele României dintre 2004 și 2014. Traian Băsescu m-a dezamăgit pentru că nu a înțeles nici acum că o țară înseamnă mai mult decât câmpul de bătălie al unor găști de cocoși frustrați și prin tot ce face acum îmi confirmă faptul că nu o să înțeleagă niciodată.

Traian Băsescu a ratat însă șansa să fie un mare om de stat, a ales să fie un personaj mărunt. Păcat, putea mult mai mult.

Comenteaza