newsletter rss
Reevolutie – putin altfel
valoare
Prima metodă prin care estimezi inteligenţa unui conducător este aceea de a vedea ce fel de oameni îl înconjoară - Niccolo Machiavelii
Inscrie-te Login

Termopanele lui Decebal via Mizil

May 17th, 2016 | Categorii: Blog, Home items, Uncategorized | adrian | Comenteaza

Sâmbătă noapte l-am visat pe Decebal, cel mai tare lumbersexual din câți știu eu, și mi-a zis, suflându-și flocii ăia de la gură din două în două secunde pentru că are părul moale: „Bă, pfui, ține minte, pfui, ca să-i recunoști și pe daci, pfui, trebuie să te uiți la ferestrele lor, pfui, dacă e termopan, pfui, să știi că ăla-i dac. Pfui, pizda mă-sii de barbă că o tai!”

Ce să faci dacă-l visezi pe Decebal, te duci la Ferma Dacilor ca să mănânci strămoșesc și să dai copiii în tiroliană. Drumul părea simplu, de pe DN1 am făcut dreapta spre Balotești, ca să mă uit de niște mușcate la Fabrica de Plante iar de acolo, hâț, direct pe minunata autostradă București – Ploiești pe care circulau, deja, două’j dă mașini, semn că începe să-și scoată banii luați șpagă, într-o zi nelucrătorare, vreun fost prim-ministru.

Plăcerea mersului pe autostradă a fost scurtă pentru că a trebuit să ies spre DJ100B spre Mizil de unde, până la Ferma Dacilor, mai e cale de un sfert de oră. De la plăcerea mersului pe autostradă am experimentat plăcerea mersului pe drumul județean, la nici 100 de km de București se întind sate întregi de case în paragină dar cu ferestre din termopan, oameni îmbrăcați jerpelit și drumuri pline de gropi. Hait, zic, gata, am dat peste niște daci. Ici colo mai apărea câte o casă veche și pitorească, totul din lemn și cu geamuri d-alea de le spărgeam cu mingea de 18 lei când eram mic. Niște intruși! Eu mă uitam cu interes la dacii mei, arătau ca acum 2000 de ani, nespălați, pe niște biciclete schiloade pe care își trânteau burta aia mare și curul ăla căruia i se vedea despicătura pentru că pantalonii de trening (modelul 763XC dac, făcut la Apaca) nu acopereau toată imensitatea aia de om leneș. Dacii, zic, „este” d-ai mei, să mă bucur că nu am fost cuceriți de spiritul occidental. Cum ar fi fost să merg pe un drum ca-n palmă, să fie toate șanțurile aranjate, gardurile îngrijite și casele fără termopan sau măcar să nu iasă atât de tare în evidență albul PVC-ului pe griul jerpelit al caselor dărăpănate. Dă-i dracului de occidentali, mă, cine mai e ca noi? Pui de daci! Drumul, cum să vă spun, nu era chiar un drum, era o groapă mare de tot care mai avea niște petice de asfalt.

Iacătă că ajunserăm și la Ferma Dacilor, lăudată pe unele bloguri. Câinii locului ne-au întâmpinat leneși și toropiți de soarele care strălucea și el cât mai putea până să-l acopere din nou norii care se tot învârteau pe deasupra noastră. Totul era așa cum mi-a apărut în vis, termopanele rotunde, parcă erau ușile caselor hobbiților, transformau locul într-un paradis la dacilor. Amestecul de becuri economice legate la niște improvizații de instalații, care oricând ar putea să producă un frumos incendiu dacic, băile mizerabile și bălegarul de cal ne-au făcut să ne simțim ca acasă, în Dacia noastră strămoșească.

Tiroliana era ocupată, copiii n-aveau căști pentru că dacii sunt oameni dintr-o bucată, nu se încurcă ei cu prostii d-astea, copiii lor sunt mai puternici decât stâncile și nu pățesc niciodată nimic. Ne-a mai rămas să mâncăm și să vizităm animalele din zonă.

Mâncarea a fost așa cum am citit, bună însă n-am știut cât costă decât la final când, așa cum duios ne-a comunicat fata îmbrăcată într-o cămașă cvasidacă, a venit amenda. Chiar amendă, sticlă de apă plată nu există mai mică de doi litri și plătești de 5 ori mai scump decât la marketul dac de la marginea drumului. Nimic de comentat doar că mi-ar fi plăcut să-mi ia banii pe o sticlă mică și nu pe una mare pe care n-am terminat-o nici pe sfert. Coastele de porc bune, chiar bune, jumătatea de pui era fragedă, doar mămăliga nu era cea mai reușită dar nici rea, asta pe semne din cauza faptului că dacii făceau rar mămăligă pentru că rudele lor maiașe veneau de prin părțile Americii de azi destul de rar. Nu-mi pare rău după banii dați dar cam mulți, totuși, pentru ce am primit de mâncare.

După aia ne-am dus să vedem iepurii, niște namile de animale chinuite în niște cuști făcute parcă din zgârcenie. Ne-am mai învârtit puțin pe acolo, dealurile arătau bine, mirosea a cramă, bine, nu mirosea neapărat dar știam că sunt Tohani și Budureasca prin preajmă.

Și gata, am fost și la Ferma Dacilor, o experiență unică pe care n-o vom mai repeta niciodată.

Drumul de întoarcere a fost la fel de plăcut, gropile, satele prăpădite, șoferii daci cărora nu le pasă nici de viața lor nici de a celorlalți ci doar de performanțele de conducător auto care ar câștiga lejer la o cursă de Formula 1, dacă s-ar retrage toți ceilalți piloți, ploaia și un București la fel de mizerabil ca cel pe care îl lăsaserăm în urmă cu câteva ore bune.

Dacă Decebal îmi mai apare în vis, îi bat obrazul cu termopanele alea ale lui, au reușit să strice până și mizeria pe care o scoate în evidență albul pur al tâmplăriei PVC.

Comenteaza